De la Turnul Babel la Coloana Infinita

 

De la Turnul Babel la Coloana Infinită

Pentru o teorie a evoluției socioculturale a cunoașterii umane

Abstract.

„ De la Turnul Babel la Coloana Infinită” trasează marele arc al conștiinței umane din Antichitate până în prezent, dezvăluind evoluția noastră nu ca pe o linie dreaptă, ci ca pe o spirală – revenind la întrebări perene la ‑niveluri din ce în ce mai înalte. Eseul explorează modul în care civilizațiile au fost modelate de trei valori călăuzitoare – Frumusețea, Binele și Adevărul – și cum fiecare epocă a privilegiat una dintre ele ca etos central. Trecând de la Turnul Babel la Coloana Infinită a lui Brâncuși, de la cosmologiile antice la știința modernă și ascensiunea inteligenței artificiale, acest eseu propune un nou model îndrăzneț de evoluție socioculturală, înrădăcinat în geometria universului însuși. O lucrare de filosofie, istorie culturală și perspectivă vizionară, aceasta invită cititorii să reflecteze dacă umanitatea își poate integra moștenirile estetice, etice și științifice într-un viitor coerent – sau riscă dizolvarea într-un punct critic de cotitură în călătoria noastră spiralată.

Introducere

În parabola turnului Babel, un Dumnezeu nemilos de neatins respinge aspirația omenirii către înălțimile cunoașterii și ale închinării conștiente. Antichitatea și Vechiul Testament refuză puterea omului de a raționa spre adevăr, provocarea supremă în formă divină. Dar turnul pe care omul plănuiește să-l construiască spre slava Dumnezeului său este un tribut, un gest maiestuos, o ofertă a ingenii și priceperii omului, a devotamentului și sacrificiului omului față de Dumnezeul său.
Dumnezeu, ca Bine suprem, Frumusețe supremă, Adevăr suprem, nu scapă capacității de cunoaștere a omului, nu este impenetrabil, ci mai degrabă se crede că este așa, jignit de întreprinderea omului. În realitate, mesajul este destul de clar, deoarece vine de la o castă sacerdotală care preferă să țină omul sub vraja unui Dumnezeu și a unui adevăr revelat, mai degrabă decât a unuia rațional.
Antichitatea a trecut cu minunile ei în piatră, marmură, lut sau ipsos, epoca medievală a ridicat un monument lui Dumnezeu prin conduita și viața exemplară a înțelepților, sfinților, martirilor și oamenilor pioși de rând, dar a existat epoca modernă care a adus triumful minții asupra limitărilor omului din mileniile anterioare.
Ce reprezintă Coloana Nesfârșită a lui Brâncuși decât expresia spiritului nelimitat al omenirii, căutarea Cunoașterii, Binelui, Frumuseții, Adevărului suprem, o căutare perpetuă atâta timp cât acest suprem este de fapt infinit. Spiritul uman este acum liber să atingă înălțimi infinite de Frumusețe, Bine, Adevăr.
Triada platonică tradițională de idei, concepte, valori ale Frumuseții, Binelui, Adevărului formează nucleul unei unități axiologice care este în centrul atenției aici.
Ipoteza acestei teorii este că esența căutării umane în atingerea armoniei sociale se manifestă prin îmbrățișarea acestor
valori fundamentale de-a lungul mileniilor. Triada valorică apare la un anumit moment istoric ca o unitate și, în același timp, doar o componentă este exaltată. Triada valorică Frumusețe, Bine, Adevăr, așa cum este aplicată evoluției socioculturale, este abordată aici în termeni de timp și spațiu, în măsura în care datele și faptele civilizației(ilor) și culturii(ilor) permit, sincron și diacronic, la nivelul filogenezei.

O examinare aprofundată a evoluției socioculturale din perioada 3500 î.Hr. până în 2000 d.Hr. duce la identificarea a trei tipuri de modele educaționale: ESTETIC, ETIC, ȘTIINȚIFIC, care corespund societăților ANTICE, 3500 î.Hr. - 500 d.Hr., societăților MEDIEVALE, 500 d.Hr. - 1500 d.Hr., și societăților MODERNE, 1500 d.Hr. - 2000 d.Hr., respectiv.
În ceea ce privește periodizarea istoriei, consider valorile principale, FRUMUSEȚEA, BINELE, ADEVĂRUL, care conferă caracterul unei epoci. Astfel, lumea antică își va dezvolta modelul estetic din perioada 3500 î.Hr. până în 500 d.Hr., următorul model cultural fiind cel etic, reprezentat în Asia de budism, iar în Africa de Nord, Europa și Orientul Mijlociu de creștinism, care este aproape stabilit până în secolul al V-lea d.Hr.
Lumea modernă începe în Occident în jurul anului 1500 d.Hr., odată cu răspândirea umanismului și a universităților, o trecere de la modelul etic la modelul științific al educației.[1]
În figura 1 este prezentată linia de univers a evoluției socioculturale, care este paralelă cu orbita Pământului, reprezentată în două dimensiuni spațiale X și Y și o dimensiune temporală. Această linie de univers este o helix în spațiu-timp. La fel este și linia de univers a evoluției socioculturale.

Fig. 1

Linia de univers a cunoașterii umane prezentată aici a dezvoltat predominant o valoare centrală, mutându-se de la un ethos la altul în perioade istorice de timp.
Evoluția omenirii nu a avut loc niciodată la nivel planetar, ci în zone geografice. Esteticul, eticul, științificul ca forma mentis pot fi găsite în afara perioadelor istorice respective, în afara epocii lor, Antichitate, Evul Mediu, Epoca Modernă.
De exemplu, epoca de aur a arhitecturii și artei templelor hinduse este cuprinsă între 600 și 1600 d.Hr., adică epoca etică a omenirii, Evul Mediu și nu numai.
În același sens, epoca modernă, care aduce cu ea valoarea științifică, adevărul științific, va fi, de asemenea, o creștere și o expansiune fără precedent a marilor religii mondiale, a sistemelor etice. În epoca științifică, modelul etic al creștinismului se răspândește în America, Australia, Africa. Datorită presei tipărite din Quattrocento-ul european și a muncii misionare ulterioare, Biblia devine cartea cea mai călătorită de pe Pământ.
De la Bibliile Gutenberg la revoluția științifică vor trece doar două secole. Revoluția științifică și anume revoluția astronomică au anticipat schimbarea de paradigmă a celui de-al treilea mileniu. [2]

În epoca modernă timpurie, Renașterea a plasat omul în centrul Universului, la fel și comunismul. Chiar și atunci când Dumnezeu este înlocuit cu omul, piramida rămâne o structură simbolică a aspirațiilor umane.
În mod tradițional, paradigma cunoașterii umane, spiritul uman era reprezentat în piramidă, turnul Babel, o structură care a dominat timp de aproape 3000 de ani gândirea filosofică iudeo-creștină occidentală.
Fie că vârful piramidei este un Dumnezeu, un faraon, Papa, Führer-ul, președintele Mao, Bill Gates sau Robert Murdoch, structura este una finită, una închisă.
Al treilea mileniu schimbă această perspectivă, paradigma se mută de la piramidă, de la turnul Babel la Coloana Infinită a lui Brâncuși, adică de la structura finită la forma infinită, de la societatea închisă la societatea deschisă.
Turnul Babel a fost asociat în mod tradițional cu aroganța omului de a ajunge la Dumnezeu. Când, de fapt, acesta este sensul căutării omului de când a început să meargă în poziție verticală, atingând culmile înțelepciunii și cunoașterii. Privind stelele, luna și soarele, omul devine o ființă umană verticală. Coloana Infinitului este o formă de artă vizuală, chintesența operei De hominis dignitate de Pico della Mirandola, a Furtunii de Shakespeare, a lui Don Quijote de Cervantes, a lui Dr. Faust de Goethe, triumful spiritului uman, resursele infinite ale geniului uman, căutarea ideii, a modelului perfect, care nu este static, temporal, nu este un model optim, ci mai degrabă un model uman în continuă îmbunătățire, auto-perfecționând și perfecționând căile de cunoaștere și înțelegere a universului la nivel de macrocosmos și microcosmos.
Al treilea mileniu este era pluralismului. Ajunge cu un singur Dumnezeu, un singur om, o singură biserică, o singură națiune, o singură rasă. Agenții schimbării au contribuit la crearea unei schimbări de paradigmă, mutând estetica, etica și cunoașterea științifică către pluralism, incluziune, toleranță, abordare multidisciplinară și răspunsuri deschise.

Civilizație și cultură

Vorbirea despre civilizație și cultură nu este posibilă fără o definiție a termenilor noștri.
Civilizația este cunoașterea creării condițiilor materiale necesare vieții în societățile umane (Sumer, Egipt, Valea Indusului, Maya).
Cultura este cunoașterea transmisă sub formă orală sau scrisă, adică limbaj și scriere (Vedele).
Civilizația este pasul de la natura naturans la natura naturata , de la adaptarea la un mediu natural la modificarea acestuia prin construirea nu doar de locuințe, ci și de structuri publice (altare, temple, clădiri ale orașelor). O civilizație este o cultură în acțiunea umană.

O civilizație poate fi distrusă fără a-și distruge sau pierde cultura. Gordon Childe [3] a menționat conservarea capitalei culturale a calendarului egiptean, precum și divizarea sumeriană a zilei și a orei, care este încă în uz astăzi. Aș adăuga exemplul civilizației minoice, care a încetat după 1400 î.Hr. Centrele palatale din Knossos și Phaistos au căzut în uitare și ruină, dar cultura minoică a fost continuată de micenieni, iar săpăturile din secolele al XIX-lea și al XX-lea au dezvăluit dovezi materiale ale culturii minoice din Creta, cea mai veche cunoscută în Europa.
Civilizațiile pot fi culturi vii, cultura evreiască, culturi pierdute, Atlantida, Fenicia sau culturi redescoperite prin săpături și cercetări arheologice, antichitatea greco-romană, Etruria etc.
China și India sunt cele mai vechi civilizații și culturi care există fără întrerupere în același spațiu geografic din cele mai vechi timpuri până în prezent. Deși limba și scrierea chineză sunt încă în uz astăzi, sanscrita, cea mai veche dintre limbile indiene, este o limbă clasică folosită în ceremoniile religioase hinduse în zilele noastre și în câteva instituții tradiționale.
Așadar, putem vorbi despre civilizația și cultura indiană sau chineză în general; dar putem vorbi și despre o cultură sau civilizație chineză sau indiană antică, medievală sau modernă. În acest sens, aș numi antica, medievală și modernă tipuri de model sociocultural de civilizație. Toate culturile/civilizațiile care aparțin unui anumit tip au trăsături comune.
Cultura este, așadar, cunoaștere transmisă în tripla sa dimensiune: ARTA, ETICA, ȘTIINȚA.
Consider aici ARTA, ETICA, ȘTIINȚA ca forme sociale de cunoaștere și FRUMUSEȚEA, BINELE, ADEVĂRUL valorile lor respective. Acestea sunt valorile culturale primare care pot fi găsite în orice societate civilizată dată.
Deși triada de valori poate fi găsită în toate tipurile de modele culturale de civilizație, doar unul dintre acestea oferă etosul social al unui model societal, și anume FRUMUSEȚEA în timpurile antice, BINELE în epoca medievală, ADEVĂRUL în epoca modernă, respectiv.

Cine dictează un etos social?

Societățile nu sunt date, predeterminate, ele sunt stabilite în acțiunea umană, dezvoltate sau distruse de acțiunea umană, șterse de pe fața pământului sau submerse de fenomene fizice. Acțiunea umană vizează un model societal. Se poate argumenta că acest model societal este cel puțin în teorie un model optim. Acțiunea umană care vizează un model societal devine acțiune planificată. Etosul social este, în această planificare, forța motrice pentru realizarea unui model. Societățile sunt astfel structuri în procesul de realizare a unui model, și anume un model dinamic funcțional.
Etosul social se realizează în procesul de predare-învățare manifestat în acțiunea umană de realizare a unui model. Un model sociocultural este un model educațional.
Etosul moral creștin al Imperiului Roman este anunțat cu trei secole înainte de edictul de la Milano din 313 în întregul imperiu prin viața și activitățile martirilor diferitelor grupuri etnice și prin viața și activitățile din catacombe sau din orașele subterane ale Capadociei. Schimbarea etosului social urmează un model de evoluție spirituală, marchează o tranziție de la Antichitatea păgână, în care valoarea centrală este Frumusețea, la forma mentis medievală, în care valoarea centrală este Bunătatea. Înainte de a fi religia oficială a Imperiului Roman, creștinismul este îmbrățișat spontan de mase. Creștinismul, ca nou etos social, nu este impus la nivel politic, ci este adoptat ca religie de stat (Armenia, Imperiul Roman) datorită popularității și caracterului său răspândit.
Budismul, creștinismul, islamismul au reprezentat în primul rând un nou etos moral și abia în al doilea rând au devenit etos religios, economic [4], social, politic.

Sacralizare, valori religioase, etosul estetic, etosul etic.

Sacralizarea este un proces mental de venerație, adorație, închinare. Sacralizarea este o relație stabilită între o ființă umană, un grup de ființe umane și obiectul sau ființa (mai târziu noțiunea abstractă) venerației.
În stadiul său primitiv, sacralizarea apare doar ca un raport emoțional sau regal (totemism, animism, panteism).
Prin sacralizare, oamenii atribuie sfințenie obiectelor, ființelor, constructelor mentale, naturii, Universului, reale sau fantastice. Sacralizarea este, așadar, un rol acceptat al subordonării umane față de o putere la nivel cognitiv.
Din perspectivă filogenetică, prima formă de cunoaștere este magia. Din magie au apărut arta, religia, știința (medicina curativă fiind probabil cea mai veche formă empirică de cunoaștere științifică).
Într-o etapă ulterioară a evoluției socioculturale, sacralizarea este încorporată în religii, practici spirituale, sisteme de credințe care neagă oamenilor capacitatea cognitivă și se bazează mai degrabă pe procese oculte de iluminare, revelație, divinație, transă, profeție, care vizează obținerea adevărului suprem.
Dacă magia este cunoaștere sincretică, la fel este și religia sau filosofia, practicile spirituale de tradiție orală sau scrisă. Într-o altă etapă a evoluției umane, sacralizarea se aplică conceptelor care nu au legătură cu religia sau spiritualitatea (patrie, steag, imn etc.) sau noțiunilor abstracte precum Libertatea, Dreptatea, Fericirea etc.
Religia, fie că este hinduism, iudaism, creștinism, islamism, taoism, budism lamaist etc., constă dintr-o cosmologie (știința universului) sau o cosmogonie (un mit al creației), o ontologie (teoria Ființei), o gnoseologie (teoria cunoașterii) și un cod etic de comportament pentru adepții săi. Dacă dezbrăcăm religiile de cosmogoniile, ontologiile, gnoseologiile și sistemul lor de valori morale, atunci ceea ce rămâne este o poveste care poate fi considerată artă, literatură. Acestei opere de artă, literatură, îi atribuim un caracter sacru și am creat deja o religie. Religiile sunt axiomatice. Religiile oferă o viziune asupra unui adevăr finit, dogmatic. Religiile dezvăluie sau ascund adevărul suprem, ele sunt adevărul însuși sau substitutul unui adevăr impenetrabil, de neatins.
În acest sens aș spune că valorile religioase sunt valori sincretice cu funcție sacră. Caracterul predominant al religiilor este un model moral. Astfel, valorile religioase pot fi asimilate valorilor etice. Filosofia este gândire speculativă cu funcție științifică. Valorile filosofice sunt, de asemenea, valori sincretice, etice, estetice, științifice. Aceste valori de graniță, religioase și filosofice, sunt valori care nu au un determinant specific. Religia poate fi etică, filosofică în conținut. Acestui conținut etic, filosofic i se atribuie un caracter sacru. Dacă valoarea estetică este construită pe conceptele de Frumusețe/Urâțenie, valoarea etică este determinată de Bine/Rău, valoarea științifică se construiește pe Adevărat/Fals, unde este locul religiei și filosofiei atunci? Într-un spațiu între etic, estetic, științific care fac Bine, Frumusețe, Adevăr, cele trei valori care contează în orice sistem de valori.
În societățile antice, valorile etice, filosofice, religioase, științifice sunt transmise prin ARTĂ. Arta monumentală se naște în antichitate în toate culturile și civilizațiile cunoscute, fie că acea capodoperă este arhitecturală, picturală, sculpturală sau literară. Funcția artei antice este în primul rând educativă. Educați prin FRUMUSEȚE. Arta antică introduce ordine în viață, o ordine cosmică și socială.
Cele trei opere literare monumentale ale Antichității sunt I Ching-ul chinezesc cca. 2852-200 î.Hr., Scripturile ebraice cca. 1000-500 î.Hr. (Școala Wellhausen) și Vedele hinduse cca. 1500-500 î.Hr. Acestea sunt modele culturale naționale, o Weltanschauung creată în epoca estetică a omenirii și într-adevăr sunt monumente literare, chiar dacă valorile lor sunt sincretice, filosofice, științifice, etice, religioase, estetice.
I Ching, Biblia ebraică, Vedele au aceeași anvergură ca ziguratele mesopotamiene, piramidele egiptene, palatele minoice, templele greco-romane, piramidele aztece sau incașe. Sunt monumente ale culturilor pe care le reprezintă, chineză, evreiască, respectiv indiană.
În Antichitate, China, Israel, India și-au exprimat forma mentis în formă scrisă. Modelele lor culturale din epoca estetică nu sunt zidite în piatră, ci mai degrabă în cuvinte.

*
* *

Dacă nu cunoaștem un nume anume sau o dată anume pentru crearea religiei sumeriene sau egiptene, putem vorbi cu aproximare despre creatorul și creația zoroastrismului, iudaismului, taoismului, confucianismului, budismului, creștinismului, maniheismului, islamismului.
Modelul educațional etic este anunțat de marile religii ale lumii, în realitate mari sisteme etice ale budismului, creștinismului, islamismului, care sunt duse la îndeplinire în epoca medievală prin valoarea centrală a Binelui. Mai devreme și mai rapid decât creștinismul, răspândirea sectelor și școlilor budiste începe în secolul al II-lea î.Hr. În secolul al IV-lea Budismul CE este deja prezent în cea mai mare parte a Indiei (secolul al III-lea î.Hr.), Sri Lanka (secolul I ^î.Hr. ), Thailanda și Birmania (secolul I d.Hr.), China, Vietnam (secolul al II- ^lea d.Hr.), Coreea, Nepal (secolul al IV-lea d.Hr.), în timp ce creștinismul devine religie de stat mai întâi în Armenia (301 d.Hr.), apoi în Imperiul Roman (edictul de la Milano 313 d.Hr.) și este modelul etic predominant în cea mai mare parte a lumii elenizate înainte de ascensiunea Islamului în secolul al VII-lea d.Hr.
În Evul Mediu, religiile sunt vehiculul unui nou etos social, etosul moral. Funcția educațională a noilor religii este un răspuns la o lume diversă din punct de vedere etnic sau o consecință a disfuncției imperiilor și regatelor politice, economice și sociale din Antichitate. Instabilitatea politică creează necesitatea unei abordări educaționale diferite: predarea și învățarea prin exemplu, printr-un model moral, prin atingerea virtuților morale, prin săvârșirea de fapte bune, prin urmarea învățăturilor normative ale maeștrilor exemplari, Buddha, Iisus, Mahomed. Noile religii nu intră în conflict cu religiile sau sistemele de credințe preexistente, în sensul că nu se consideră exclusiviste, de exemplu, creștinismul adaugă Vechiului Testament Noul Testament, zoroastrismul este o reformare a religiilor indo-iraniene (mazdeism), budismul este adaptat în China și Tibet pentru a satisface nevoile locale și credințele și practicile indigene, islamismul încorporează cea mai mare parte a bogăției tradiției orale a arabilor beduini și a culturilor locale din Mesopotamia, Asia Mică, berberii africani, India. Evul Mediu schimbă caracterul normei morale de la etnic la multietnic, este saltul de la o religie națională, iudaismul, la o religie internațională, creștinismul, de la o valoare locală a Binelui la o valoare universală, de la o biserică locală la o biserică universală (Biserica Una, Sfântă, Catolică și Apostolică). Între timp, o religie națională precum iudaismul trece printr-un proces invers: de la templu la sinagogă. Sinagoga devine o ambasadă religioasă a unui grup etnic stabilit în străinătate, în afara țării sale, a spațiului geografic.

Din 500 d.Hr. până în 1500 d.Hr. și dincolo de acestea, cele trei modele morale întreprind o operă monumentală de consolidare dogmatică, crearea de altare și școli, prozelitism și conversie a populațiilor de pe trei continente, Asia, Africa, Europa, în numele Binelui suprem prin credință.
Evul Mediu este teatrul războaielor religioase nu pentru triumful și supremația unei credințe sau a unei învățături morale, ci pentru supraviețuirea economică a societăților sărăcite ale noilor popoare care sosesc la sfârșitul Antichității la porțile Romei sau ale Ierusalimului. Occidentul a fost creștinat pentru a fi civilizat, în același mod în care beduinii nomazi din Arabia au fost islamizați. Educarea în credință pentru un mai bun control al populațiilor rebele și lipsite de stăpânire a fost mandatul social al epocii medievale. Budismul și creștinismul apar ca răspunsuri spontane ale societăților la criza Antichității, a Indiei, a Imperiului Roman. Noile religii nu sunt create la comandă, ci apar ca o nevoie de vindecare spirituală, speranță și solidaritate a unor mase mari și diverse afectate de mizerie și exploatare. Din scutul avarului în Antichitate, acestea devin o armă a statului, a conducătorului, a politicianului. Regele Indiei Asoka (secolul al III-lea î.Hr.) adoptă budismul ca religie de stat, trimițând misionari în Kashmir, Persia, Ceylon și Asia Centrală de-a lungul Drumului Mătăsii. În Occident, edictul de la Milano din 313 d.Hr. a modificat statutul creștinismului de la o practică cultică la cel de religie de stat, o normă morală instituționalizată în tot Imperiul Roman.
Budismul, creștinismul și islamismul nu se ciocnesc în Evul Mediu la nivel individual, local, în funcția sa morală, ci în ceea ce au ca ideologie a unei anumite puteri politice, în cadrul unui sistem politic. De exemplu: în China, coexistența taoismului, budismului și confucianismului a fost posibilă de la dinastia Han (secolul al III-lea ^î.Hr. ) până la împăratul Tang Wu Zong (secolul al IX-lea d.Hr.), cunoscut pentru persecuțiile sale; în vremea sa, budismul a fost interzis în China din motive sociale și economice. Peste 4600 de temple au fost distruse, iar 260.500 de călugări și călugărițe au fost forțați să renunțe la religia lor. Conflictul dintre Islam și Creștinism nu a apărut în domeniul valorilor morale, ci din motive economice și politice, competiția pentru sferele de influență. Spania musulmană putea găzdui cele trei religii: Islamul, Creștinismul și Iudaismul, atâta timp cât creștinii și evreii plăteau impozite. În timp ce Europa creștină se ciocnea cu Islamul în principal pentru că clasa ecleziastică a Occidentului catolic simțea amenințarea de a fi impozitată sau redusă numeric și autoritate. Un Occident creștin medieval stagnant din punct de vedere economic și slăbit financiar de cruciadele din secolele XI-XIII, o biserică divizată (marea Schismă din 1054), afectată de erezie (catari, valdenzi, Frații Spiritului Liber) va răspunde prin crearea Inchiziției și a universităților pentru educația clerului profesionist. Încurajarea studiului dogmatic în Europa medievală a avut ca scop revigorarea unei credințe în declin în sistem, modelul creștin, prin consolidarea instituțiilor sale, urmărind în același timp obiectivul mai pragmatic de a-și croi drum prin blocul islamic către sursa de mărfuri orientale, condimentele, mătasea, ceaiul, hârtia din India și China. La rândul său, budismul, ca model moral medieval, răspândit în peninsula indiană și de-a lungul Drumului Mătăsii încă din secolul al III-lea î.Hr., a fost înlocuit de islam în anul 1200 d.Hr. Confruntarea dintre cele două religii, ca modele societale, nu are loc la nivelul moral al valorilor și dogmelor, ci la nivelul puterii și dominației regionale.
Imperiul Mongol din Asia Centrală, de exemplu, a oscilat de la toleranța religioasă din vremea lui Genghis Khan și Kublai Khan, la perioade de budism din vremea lui Hulegu Khan și a fiului său, Abaqa Khan, și apoi la perioade de credință și fervoare islamică din vremea lui Timur Lenk. Islamul s-a impus nu prin superioritatea doctrinei sale, ci prin forță. Războiul sfânt este o parte integrantă a islamului, non-violența este o valoare budistă centrală.

În secolul al XV-lea, Europa este deja matură pentru noul model societal. Etosul sociocultural va fi știința, noua valoare, Adevărul. O nouă teorie a cunoașterii câștigă prestigiu în rândul cercetătorilor, teoria dublului adevăr (Averroism, Siger de Brabant).

Cum se schimbă valorile?

Un model sociocultural este stabil sau dinamic în funcție de forma folosită pentru a exprima o Weltanschauung, o viziune asupra lumii. Cele mai stabile forme sunt estetica și etica, investite cu o funcție sacră. Estetica și etica pot fi forme ale conștiinței sociale sau individuale sau, pur și simplu, valori. Formele estetice și etice ale conștiinței pot avea valori sincretice, valoare estetică și etică, funcție estetică și etică, dar și o funcție sacră.
Prin formă înțeleg aici structura. Structura stabilă este echilibrul momentan sau final (zenitul) unei dezvoltări anterioare, fie ea mentală, teoretică sau socială, practică. Structurile intelectuale, sociale, sunt structuri în evoluție. Structura are o funcție. Când o structură este înlocuită de o altă structură, funcția poate rămâne aceeași. (De exemplu, arta antică are o funcție sacră, la fel ca și forma etică în Evul Mediu.) Structurile stabile au norme sau reguli care nu acționează independent. Există structuri care au valori plus norme cu o funcție sacră (la nivel ideologic).
Vorbind despre Frumusețe, Bine și Adevăr ca valori, trebuie subliniat faptul că acestea trebuie tratate aici ca valori duale, pozitive și negative sau fiind eufuncționale sau disfuncționale. De exemplu, din secolul al VI-lea până în secolul al I-lea ^î.Hr. , sistemul de valori sincretic al Antichității, ca viziune asupra lumii guvernată de valoarea estetică, devine disfuncțional în Persia, India, China, Israel, Grecia. Modelul cultural arhaic al Antichității este contestat prin ascensiunea reformatorilor religioși, a filozofilor și înțelepților, Zoroastru, Buddha, Lao Tze, Confucius, Isus, Socrate. În mod similar, sistemul de valori etice al creștinismului este eufuncțional între secolul al IV-lea și secolul al X-lea d.Hr. și disfuncțional după secolul al XI-lea d.Hr. în Europa.

*
* *
Noul ethos nu apare brusc din vechiul ethos și nici nu este independent de acesta. Vechile valori nu se ciocnesc cu noile valori, ci valoarea anterioară, prin propria dezvoltare și desăvârșire, declină, se transformă în nonvaloare. Eclipsa unei valori este negativul său, nonvaloarea. Acesta este momentul de criză al sistemului de valori în care noua valoare nu se opune vechii valori (valoarea inițială, anterioară), ci nonvalorii, nadirului valorii anterioare, încearcă să o răstoarne, să submineze stabilitatea vechii valori. Negativul tinde să anuleze pozitivul. Opoziția este între zenit și nadirul unei valori. Noua valoare nu poate nega o veche valoare, așa cum nu poate apărea din nimic, ci își contestă locul central în cadrul sistemului de valori într-un moment în care vechea valoare se epuizează în formele sale, iar funcția sa nu răspunde Necesitații la nivel ideologic. Prin urmare, noua valoare nu elimină valoarea anterioară din sistemul de valori, ci o împinge pe un plan secundar, îi schimbă conținutul. Dialectica valorilor socioculturale angajate într-un etos social urmează direcția teză, antiteză, sinteză. În epoca estetică a Antichității, dialectica formei estetice urmează direcția teză - arta greacă clasică și epoca lui Pericle (secolele V - IV î.Hr.), spre antiteză în elenism (323 - 31 î.Hr.) și spre sinteză - arta gandharană (secolele I ^- V d.Hr.).
În epoca estetică a Antichității, forma estetică are valori sincretice, o valoare estetică și o valoare etică, precum și o funcție sacră (piramidele, templele, Vedele etc.). În epoca etică a Evului Mediu, forma estetică dobândește o dimensiune morală, are o valoare etică, precum și o funcție sacră (biserica, catedrala, templul, moscheea). În arta taoistă, budistă, creștină, islamică, valoarea estetică face loc valorii etice în centrul scenei. Valoarea etică servește unei funcții sacre. Epoca etică schimbă conținutul artei medievale de la o valoare estetică la o valoare etică.

Fig.2
În figura 2 este prezentată linia de univers a celor trei valori, ESTETICĂ, ETICĂ, ȘTIINȚIFICĂ, dialectica direcției lor, sensul evoluției și, respectiv, crizele culturale. Linia de univers a celor trei valori este o helix în spațiu-timp.
Valoarea etică a Evului Mediu trece de la teză, răspândirea și consolidarea celor trei religii ale lumii: budistă, creștină, islamică (secolul V-X) la antiteză, Averroes (secolul XI), până la sintetizarea teoriei dublului adevăr, Siger de Brabant în secolul al XIII-lea.


Forma științifică a cunoașterii, valoarea științifică, etosul științific


„... istoria științei este, în mare parte, o istorie a progresului. (Știința pare a
fi singurul domeniu al efortului uman despre care se poate spune acest lucru)” Karl Popper. [5]
Forma științifică a cunoașterii, împreună cu formele estetice, etice, religioase, filosofice ale cunoașterii, creează corpul cunoașterii umane, al spiritului uman.
Și într-adevăr, adevărurile estetice, filosofice, religioase sunt totale, absolute, perfecte, complete, închise.
Adevărul științific este parțial, relativ, imperfect, incomplet în raport cu timpul și spațiul, deschis.
Cunoașterea științifică poate fi acumularea de noi cunoștințe, precum și corectarea și integrarea cunoștințelor anterioare.
Cu alte cuvinte, valorile estetice, etice, filosofice, religioase sunt perene, atemporale, în timp ce valorile științifice sunt provizorii, temporale.
Căutarea cunoașterii este o căutare a adevărului. Încă de la începuturile omenirii, omul a căutat adevărul în multe feluri: magic, estetic, religios, mistic, filosofic, științific. Forma științifică a cunoașterii este căutarea adevărului științific și a existat ca o ocupație a omului estetic din Antichitate. Dacă dăm credit afirmației lui Karl Popper „știința pornește de la probleme și nu de la observații”[6], atunci putem explica cu ușurință dezvoltarea astronomiei și matematicii în majoritatea culturilor antice. Cunoașterea astronomică a ajutat la dezvoltarea agriculturii și navigației, în timp ce dezvoltarea matematicii a contribuit la nașterea artei și arhitecturii, la crearea piramidelor, palatelor, templelor în epoca estetică a omenirii. Valoarea științifică este prezentă în epoca estetică și contribuie la consolidarea formei estetice, reprezentând în același timp vehiculul acesteia. Emanciparea valorilor științifice de valorile religioase, filosofice, estetice are loc în Grecia antică prin apariția disciplinelor de gândire cu un obiect de studiu independent: Thales din Milet, considerat părintele științei (fizica), Eratostene (științele pământului), Teofrast (botanică), Hipocrate, Dioscoride (biologie) etc.
În Antichitate și Evul Mediu, știința ca valoare nu ocupă un loc proeminent în nicio societate cunoscută din epocile respective, atâta timp cât forma de cunoaștere care creează un etos este fie estetică, fie etică. Adevărul estetic este suficient de bun pentru Antichitate, în timp ce adevărul moral este suficient de bun pentru Evul Mediu. Valoarea științifică mai are un drum lung de parcurs până se emancipă de valorile estetice și etice, religioase, filosofice. În epoca estetică a Antichității, valorile științifice participă încă la forme sincretice de cunoaștere, de exemplu, I Ching, Vedele.
Evul Mediu va aduce în cele din urmă o creștere a corpusului de cunoștințe științifice (Renașterea Islamică), dar aceasta nu reprezintă un salt calitativ în modul în care este percepută valoarea științifică. Valoarea științifică nu va fi centrală în sistemul de valori al niciunei societăți anterioare Erei Moderne. Era Modernă și anume umanismul renascentist vor marca începutul erei etosului științific. Teoria dublului adevăr (secolul al XIII-lea d.Hr.) deschide câmpul de cercetare pentru filosofie și știință ca discipline independente, filosofia nemaifiind o ancilla theologiae .
S-ar putea argumenta că, de la descoperirea Americilor (1492) până în secolul al XIX-lea, etosul moral, și anume etosul etic creștin, nu a încetat niciodată să ridice valorile morale ale creștinismului într-o piramidă de valori în societăți de pe trei continente: America, Africa, Australia. Dacă acest lucru este adevărat, atunci conținutul valorilor morale ale creștinismului s-a schimbat de la un scop medieval la un mijloc modern de educație culturală a maselor mari. Noul Testament a devenit un vehicul al adevărului suprem, al adevărului moral al creștinismului. Evanghelizarea este un mijloc de modelare a omului modern și nu un scop. Sunt parțial de acord cu teza lui Weber [7] conform căreia etica protestantă a jucat un rol esențial în dezvoltarea etosului capitalist, doar că acest etos social este o consecință a etosului cultural inițiat odată cu Renașterea și Epoca Descoperirilor. Noul etos este etosul științific, omul modern (occidental) este omul științific, omul care vrea să cunoască prin fapte, prin puterea rațiunii, prin dovezi științifice. Epoca modernă timpurie este în Occident epoca revoluției științifice în care ideile și lucrările unor oameni de știință precum Kepler, Galileo Galilei, Isaac Newton apar în tipar și sunt diseminate printre studenții universităților și publicul larg.
„În secolul al XVII-lea, pe măsură ce numărul oamenilor de știință a depășit rapid numărul posturilor de profesor universitar, oamenii de știință au căutat din ce în ce mai mult să se delecteze și să își împărtășească interesele comune prin afilierea la societăți științifice, academii și cluburi, în locul afilierilor la facultăți. Până la mijlocul secolului, grupuri de oameni de știință din diferite părți ale Europei începuseră să se întrunească în mod privat și să efectueze experimente.” [8]

Revoluția științifică va fi urmată de Epoca Rațiunii, secolele al XIX-lea și al XX-lea vor marca evoluții semnificative în evoluția metodei științifice și a etosului științific. Până în secolul al XX-lea, etosul științific a devenit predominant în majoritatea culturilor cunoscute ale globului. Valoarea științifică este într-adevăr în continuă creștere.

Pentru o teorie a cunoașterii umane,


cunoașterea este multiformă, magică, estetică, etică, filosofică, mistică, religioasă, științifică. Astfel, Antichitatea poate fi considerată epoca gândirii simetrice, epoca estetică, Evul Mediu - epoca gândirii normative, epoca etică, în timp ce Epoca Modernă - epoca gândirii exacte, epoca științifică. Cunoașterea umană s-a dezvoltat până acum cvadridimensional, ARTA, ETICA, ȘTIINȚA pe o coordonată temporală (Figura 3).

Fig. 3

În timp ce formele artistice și etice s-au dezvoltat timp de 5000 de ani într-un mod mai degrabă monadic (Leibnitz), forma științifică (care este un continuum) este o formă relativ puțin dezvoltată, etosul științific are o durată de viață de doar 500 de ani. Epoca etosului științific nu s-a încheiat încă.
„Dar există vreun pericol ca nevoia noastră de a progresa să rămână nesatisfăcută și ca dezvoltarea cunoașterii științifice să se încheie? În special, există vreun pericol ca avansul științei să se încheie pentru că știința și-a îndeplinit sarcina? Cu greu cred asta datorită infinității ignoranței noastre.” Karl Popper[9]

Timp de peste 5000 de ani, civilizațiile și culturile au evoluat conform unui model similar, și anume acela al unor sisteme închise de valori, având întotdeauna o valoare principală în vârful piramidei: Frumusețea (Antichitatea), Binele (Evul Mediu), Adevărul (epoca modernă), cu valori estetice ca valori principale pentru lumea antică, valori etico-religioase ca valori principale pentru lumea medievală și valori științifice ca valori principale pentru lumea modernă. Al treilea mileniu al erei noastre face posibilă trecerea de la sistemul închis de valori la sistemul deschis de valori, de la piramida valorilor la coloana infinită de valori. Cunoașterea artistică, cunoașterea etico-religioasă, cunoașterea științifică pot și trebuie să fie dezvoltate armonios de către oameni și pentru oameni într-un sistem deschis, adică cu o sursă inepuizabilă de energie, care nu este altceva decât spiritul uman.
Mesajul umanist al erei noastre este acela al coexistenței pașnice și al aprecierii tendințelor, stilurilor, mișcărilor artistice, școlilor de gândire sau practică etică sau religioasă, căilor și metodelor de cercetare și studiu științific ca forme de cunoaștere la fel de valide.

Referințe

1.Le Goff, Jacques Les Intellectuels au Moyen Age, ( Paris: Éditions du Seuil,1957)

2. Koyre, Alexandre From the Closed World to the Infinite Universe ( New York: Harper,1958)

3. Childe, V. Gordon „Revoluția urbană” în Ascensiunea și decăderea civilizațiilor. Abordări arheologice moderne ale culturilor antice (Menlo Park, California: Cummings Publishing Company, 1974)

4. Liu, Xinru, „ Comerț și schimburi religioase în India antică și China antică, 1-600 d.Hr.” : Delhi; New York: University Press, 1988)

5. Popper, Karl R. „Raționalitatea revoluțiilor științifice” , (Oxford: Oxford University Press, 1973)

6. Popper, Karl R. Adevăr, raționalitate și creșterea cunoașterii ( Frankfurt pe Main: Klostermann 1979)

7. Weber, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului

8. Dorn, Harold, Geografia științei ( Baltimore și Londra: The Johns Hopkins University Press, 1991)

9. Popper, Karl R. Adevăr, raționalitate și creșterea cunoașterii

( Frankfurt pe Main: Klostermann 1979)

Elena Malec - București, 1982 - California, 2006

Secolul XXI și inteligența artificială

Odată cu avansarea inteligenței artificiale în secolul XXI, oamenii nu mai sunt singurii cu funcții cognitive. Există, de asemenea, inteligență umană și inteligență artificială. Evoluția cunoașterii umane însăși capătă noi semnificații. Putem spune că acesta este un salt calitativ autentic? Poate. Inteligență non-umană care operează cu moștenirea culturală umană.

Arcul evoluției cunoașterii în dezvoltarea prezentă și viitoare este de la cunoașterea umană la cunoașterea hibridă, la cunoașterea augmentată de mașini și la cunoașterea generată de mașini.

Imaginea devine provocatoare, riscantă, captivantă din punct de vedere etic, plină de speranță. Întrebările, răspunsurile, deciziile aparțin oamenilor.

Elena Malec - California, februarie 2026

Elena Malec este filolog, poetă și artist plastic care a publicat independent sau în reviste literare critică literară, poezie, proză, eseuri. De asemenea, este freelancer în domeniul filosofiei și științelor umaniste. Printre cărțile sale se numără „Valori și globalizare”, „Un bard baroc - Sfântul August Doinaș”, „Analogia structurii - De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger și „Prima memoria” de Ana Maria Matute.

The Dignity of Man between Earned and Manufactured Worth

The Dignity of Man between Earned and Manufactured Worth

This essay deals with the axiological value of self-worth’s intrinsic and extrinsic character. It encompasses the two aspects of socially perceived esteem as well as self-esteem.

The phenomenon I am referring here started as mass phenomenon in the last two decades of the 20th century and became more acute in the 21 century due to the awareness and need of a larger layer of populations for public recognition of merit and worth. This phenomenon was amplified by the digital era and exposure to social platforms and the internet with its armies of fans and influencers.

The neoliberal age commodified a product namely the stationary merit diploma one can fill in and frame and display on a wall,  a vanity token becoming more common today online than on paper.

The product created the want and the want was hijacked by a majority as measure or proof of self-worth in the digital age.

So what in the mid 20th century America was a supply, the product, the blank diploma to be signed and framed, by now is a demand issue, more and more individuals write, paint or create in a non professional capacity, from here their participation in communities that reward them with a vanity token, often the online diploma of excellence.

The neoliberal era pushed this want which was satisfied so far free of charge, towards vanity art galleries and publishing houses which are there ready to recognize and monetize. In this category of pay-to-play practice fall also some societies and liberal arts institutions that reward the subscribers.

This phenomenon is wide spread today in the global village and even if we can speak of validation as a symptom created by market culture, the inflation of tokens has a strong backing in the want.

More and more ordinary people crave recognition, validation, fame and publicity, notoriety, a celebrity status quo.

For these individuals the self-worth represented in these tokens is real even if it is fake. Society operates lately in a reversed manner. These fake credentials instead of being rejected by most members are sought also for themselves as personal validation of a similar merit.

This extrinsic quality of value is the form hollow of substance, virtue, real excellence, kernel of truth.

We ask ourselves how far have we gone from the aspirations of Pico della Mirandola’s Dignity of Man capable of reason, virtue and excellence.

In an era of many forms and expressions of kitsch, one more, namely, the fake self-worth of an individual is today epidemic.

Elena Malec, California, Aug. 2026

 

The Horror Dimension of Today’s America

 

Revisiting Marcuse’s “One Dimensional Man” in 2020 was not final, and there I sowed the seeds of this recent take, the full arc of 60 years since the publication date of the book in 1964. As I was concluding in 2020, homo digitalis is a split self.

"His divorce is more and more from the real world into a virtual world. He has a real identity and a virtual one or multiple virtual ones on social platforms and the internet. This split adds new dimensions to alienation of consumerism alone."

What I am following now is to what extent homo digitalis both product and victim of this new medium deteriorates even further into desensitization and dehumanization and results in a manufacturer of horror, real and/or virtual.

Let’s start by looking at the profile of the American youth, raised in a country with the Second Amendment to the Constitution, about the right to bear arms, a law of the land old a few hundreds years, a cult of the tough guy, the American cowboy first a reality for several hundreds years then glorified by Hollywood Western movies and turned into a myth. Also a culture of individualism elevated to the rank of art, the famous American individualism. Add to these ingredients, the culture of fame, namely the democratization of fame in America by the well-known mantra of “15 minutes of fame”,  and the more recent video games culture, all built silently into one pathology and we had the first school massacre of 1999, the Columbine tragedy, which became the template in the digital age for school shootings not only in America but in the world at large, Europe, Brazil.

This template found fertile ground in a culture that had, by the turn of the century, already begun celebrating a specific style of aggression under a new name. The neoliberal ethos that reshaped American business from the 1980s onward prized risk-taking as virtue, and canonized the "disruptor" — the individual bold enough to break existing structures, defy incumbents, and profit from the wreckage — as its highest social type. 

This is not merely an ambient cultural mood but an explicit, published doctrine. Andy Kessler's business bestseller Eat People: And Other Unapologetic Rules for Game-Changing Entrepreneurs, 2012,  makes the ethos literal in its title, instructing entrepreneurs to eliminate 'inefficient' jobs in the name of wealth creation, and insisting — in terms that reach well past the boardroom — that 'today, we're all entrepreneurs,' that risk-taking is 'the name of the game.' What began as a rule for business strategy becomes, in this framing, a general modus operandi: aggression recast as virtue, ruthlessness as the price of progress, applicable to anyone, not merely the entrepreneur.

This vocabulary did not stay contained in venture capital and Silicon Valley mythology; it became ambient, aspirational, a general grammar for what counted as admirable boldness in American life. The school shooter, monstrously, enacts this metaphor literally: he, too, disrupts, breaks what was stable, defies the rules that bind everyone else, and is rewarded, as the disruptor is, with attention and a kind of terrible capital — fame.

What actually happened in America after Columbine is that social platforms, the internet, the digital media amplified the violent occurrence of these school shootings. It became epidemic.

Speaking of the psyche of American individuals one can notice that the virtual use and abuse of digital violence spills into real life, it creates numbness and blurs the fame/infamy distinction, the virtual world becomes a huge theater and the individual is by now an actor, an agent of horror who craves attention and fans.

American exceptionalism can be brought into discussion here. While at the civilization level exceptionalism still works today speaking of America, at the individual level the situation has changed. The same concept stands in a blurred territory lately.  That is from exceptionalism as a merit in 18th, 19th  century to exceptionalism as its Nemesis today.

School shootings, not a infrecuent phenomenon in America but a recurring one, reflect not only the proliferation of firearms available in homes of law-abiding citizens, but the answer of youngsters in search of identity, their failure of self-expression in non-violent ways, their confusion between the real and virtual,  sometimes the fascination with the spectacle of enacting killings. What actually happened in two decades is the erosion of the emotional life of the young individual, that numbness that leads to desensitization.

Netflix culture in the past decades exported the spectacle, the violence, the horror, which virtually acquire apocalyptic proportions. Children are fed video games from an early age. Schools struggle to keep arms away from students. From a culture of horror consumption America quickly moved to a culture of manufacturing horror.

This sets apart a new dimension of the 21 century American individual, as often being a dehumanized subject capable of spreading hate, death, catastrophe.

The horror dimension of today's America is part of a larger picture: the neoliberal ideology of risk-taking that has spun, over four decades, from economics and business into everyday life, canonizing the disruptor. In this climate, the American dream, opportunity, and a bright future have become casualties

What was Marcuse’s 20th century alienation through consumption of goods is today desensitization and finally, dehumanization through consumption and manufacturing of horror. The victim of horror becomes an agent, an actor of horrifying scenarios. The fans and followers witness his act, react on platforms, built a legacy, copycat the scenario, transplant it to other continents.

This new dimension of the 21 century American individual tells us it’s time to sound the alarm about America’s failure to nurture its young anymore. This is a structural fault in the emotional build of the individual,  the child, the adolescent, one of the most vulnerable members of a society.

The Nemesis I was mentioning earlier is here a replay of an America as Medea, the mother who murders her children, the fruit of her love. America's exceptionalism does claim to love and nurture its young (the American Dream, opportunity, the promise of the future) while its own structural logic consumes them.

Elena Malec, California, Aug. 2026 

 American exceptionalism

The earliest mention of a unique character of American democracy can be found in the writings of Alexis de Tocqueville, a 19th century French historian and political scientist.

Founded on European cultures and civilizations substrate the American example is indeed unique in its era. At the level of civilization the political structure maintained itself stable for 250 years. At the level of culture America is an open structure that in the past 50 years created a business model with a global appeal and reach.

American exceptionalism is put to the test lately by how this culture will adapt to changes generated by artificial intelligence. In this respect, American culture finds itself at a crossroads. So does its business model.

At the civilization level we have the political structure which was fixed and stable for 250 years now, and also more evolving but continuously vigorous economic models; at the cultural level we had a protean, so called at a time, “melting pot”. Today this melting pot metaphor has been replaced by a kaleidoscope metaphor and the question to ask is if this mirrors a larger phenomenon of globalization and one world. In favor of this argument are the figures of the unprecedented planetary migration.

So from this perspective can we say that America with its 250 years of continuous evolving makes the transition to a new civilization and cultural model?!

The reality check is whether American exceptionalism can deliver the world a new civilization and cultural model, that is, a self-regulating democracy, even a paradigm shift.

(I think that the greatest task of present generations is to restore the world’s trust in the American dream.)

Elena Malec, California 2/8/2026

Values and Globalization- essays

 Values and Globalization

Awaiting the Negation of the Negation

 

Following the civilizations and cultures of Mesopotamia and Egypt from 3500 BCE to the I century BCE, an emerging Indo-European culture settles in the Greek islands of the Mediterranean Basin.

In the IX and VIII  century BCE, Greece is consolidating a forma mentis that will influence and nurture European cultures of the future. It’s the time of great myths, of epic literature, the heroic age of Greek culture.

Homer and Hesiod, mythmakers and poets, the ethos of a civilization in the making. Oral or written the tradition of the Greek genius starts with them.

From the Geometric age to Classical Greek culture will pass roughly 300 years of development, struggle, colonies, wars, revolts, peace, alliances, expeditions.

The V and IV century BCE and age of Pericles  are known to be the glory of Classical Greek culture in which its most remarkable values have been consolidated in arts, science, literature and philosophy.

These centuries express an ideal, stability of values, a canon of aesthetic form. The model of classical Greek culture will have a direct impact on Roman Republican culture and beyond time in most countries of Renaissance and XVII and XVIII century Europe.

From this “moment” of stability, from Thesis, Greek cultural values evolve in their opposites and with the date of the death of Alexander the Great, 323 BCE gradualy they move to a period of political and social unrest, clashes of ideas and trends, diverse ethnic coexistence, and deterioration of a Greek ethos in what was to be named the Hellenistic culture.

The drama, the tension, the shift from archetype to the individual, the anxiety, the insecurity, the contradictions of the Hellenistic forma mentis will reappear in another tumultuous century, the XVI     century Europe, in the baroque Weltanchauung.

The Hellenistic tension will solve in the Christian Zeitgeist of the first century CE, the passage from Antithesis to Synthesis, the leap to a new cultural model in the Roman Empire and the world for centuries to come.

Arts and architecture will create a new aesthetic form, the Christian art starting with the second century CE.

But literature will have to wait until the XII  and XIII centuries Europe for a heroic age of cultures like the Spanish or the French with Cantar del Mio Cid and Chanson de Roland and the Nibelungenlied of the Germans or The Song of Igor’s Campaign of the Slavs when again Medieval cultures start with the consolidation of their chivalrous values, the Thesis of the Christian moral model of feudalism.

A monumental work of the Catholic West is Dante’s Divina Commedia, 1320.

From this date to the publication of Pico della Mirandola’s  Oration on the Dignity of Man in 1496 more than a century will pass, the antithesis started with Averroism and Siger of Brabant in the previous centuries will be completed by the XVI century when Reformation and Counterreformation will have an impact on culture in what was called the Baroque style.

From the Renaissance Italy  with a class of merchants and bankers in ascendence in the XIV century, Europe will develop a bourgeoisie by the XVII and XVIII centuries that wil consolidate new values and ideals of knowledge and reason in the scientific revolution and  the new classical era,  the Enlightenment. This is the leap to a new societal model, the bourgeois Zeitgeist.

This new societal model will have its expression in the wave of revolutions in 1848 Europe’s Spring of Nations.

Carrying out a model of scientific progress, the bourgeoisie of the XIX and XX centuries developed in Europe and the Americas national cultures with a variety of literary and artistic genres and styles, with important philosophical contributions and the creation and new fields of research and science.

Culture passes from Modernism in late XIX century to early XX century to Postmodernism in the second half of the XX century and beyond. As a culture, the capitalist society lives a period of Antithesis on five continents.

For the third time in history there is a déjà vu of a Hellenistic period, today with the mark of the globalized neoliberalism and its consumerist culture.

Somewhere in the near future the social, political, philosophical or scientific change will bring forward the negation of the negation and eventually mankind will make again the leap to a totally new society, young and fresh.

 

Elena Malec, California  Oct. 5, 2020 

The Survival of the American Dream

 The American dream as it was defined in the 30s (James Truslow Adams), for most Americans from 1920 on was to own a house in the suburbs, to raise a family and enjoy a dignified prosperity in America, land of the free.

Another story is the American dream in 2020. The millennials have yet to redefine the American dream for their generation, whether this is job security, free college education, an affordable home.

Both in Uk and US the young generation between 15 and 25 years of age voted overwhelmingly in 2019 and 2020 for the left and supported socialist candidates, respectively Jeremy Corbyn and Bernie Sanders. For the Gen Y socialism is not a taboo topic anymore, demonstrating that what we are witnessing is a shift in paradigm.

In the 21st century can the American dream endure? To the Gen Y the American dream translates in a more complex set of values, after all maybe not only material ones.

As never before there are more body and soul trends, philosophies, practices, meditation, yoga, spiritual ways promoted today, a selfless generation is about to take shape, individualism one of the staples of American society is challenged by many programs that encourage team spirit and collective initiatives. We live today in an era of teenage social activists. As never before globalization takes deep roots in the fabric of our planet. So what was the American dream in the mid 20th century can very well become a global dream in the mid 21st century. With the same characteristics Roosevelt was promising Americans in the 40s, freedom of speech, freedom of religion, freedom from want and freedom from fear. It's not anymore a dream but can be a reality that by 2040 the 4 freedoms considered by Roosevelt the birthright of every American to become common values in a globalized world, globalized also in democratic ways rather than mere technologies and financial instruments. Only from this perspective I see the American dream enriching itself with new meanings for a new age.

Elena Malec 1/29/2020, California